Adunarea de pe stânci

Drumul cu barca până la stânci durează mai puțin decât decizia de a pleca. Stâncile abia ies din apă, întunecate, lucioase și șiroind, iar pe ele focile cenușii zăceau în formele pe care le fac animalele grele când au terminat de înotat. Nu făceau nimic. Exact asta înseamnă o ieșire la uscat. Peste o săptămână sau două aveau să apară primii pui ai sezonului, iar stâncile ar fi sunat cu totul altfel.

Polly a ales un mascul de la margine, care părea dispus. „Câți sunteți în familie?”, l-a întrebat, o întrebare care înseamnă ceva într-o pensiune și absolut nimic aici. S-a gândit în felul unui animal care face un calcul de care nu a avut niciodată nevoie. Toți de pe stânca asta, a oferit el într-un final, și toți de pe următoarea.

„Aveți frați sau surori?” Aproape sigur, a spus el. Nu avea cum să știe care anume. În Orkney se nasc în jur de douăzeci și două de mii de pui de focă cenușie pe an, mai mult de una din zece foci cenușii câte trăiesc pe lume. O focă născută pe aceste stânci poate petrece anul oriunde între Shetland și coasta Irlandei și poate reapărea, fără nicio ceremonie, pe piatra pe care s-a născut.

Polly a încercat o propoziție cu voce tare. „Vreau să petrec timp cu familia mea astăzi.” Suna ciudat pe o stâncă de unde nimeni nu pleacă și unde nimeni nu ajunge dinadins. Așa că a încercat alta. „Chiar dacă locuim departe unii de alții, ținem mereu legătura.” Masculul a cântărit-o mai mult pe aceasta. Asta e mai aproape, a spus el, dacă accepți că a ține legătura poate să însemne să te întorci pe aceeași stâncă în aceeași lună și să nu spui nimic.