Cina îngropată în zori

Lângă un lac mic înconjurat de aburi, Polly a găsit un șir de oale mari așezate lângă gropi adânci săpate în pământul gol și înnegrit. Un bucătar cu șorț gros lucra de-a lungul rândului, coborând cu o funie câte o oală sigilată în fiecare groapă, iar Polly s-a așezat pe o balustradă din apropiere ca să privească, curioasă ce ar putea merita gătit într-o groapă din pământ.

Fiecare oală avea straturi de carne, cârnați, varză și rădăcinoase, închise etanș și coborâte în pământ încălzit de dedesubt până aproape de temperatura apei care fierbe. Nicio flacără nu atinge nimic din toate acestea. Căldura vine în întregime de la vulcanul de sub toată valea și urcă prin crăpături care au fost săpate și însemnate cu inele de piatră acum multe generații, cu mult înainte ca cineva să le măsoare temperatura științific.

Bucătarul i-a explicat, mai mult prin gesturi decât prin cuvinte, că oalele intră devreme și rămân îngropate șase sau șapte ore, timp în care toată lumea pleacă să vadă lacul, grădinile sau orașul, și se întoarce abia când e vremea să dezgroape cina. Este, părea să spună el, cea mai ușoară masă de pornit de pe insulă și, de departe, cea mai ciudată bucătărie în care să o gătești.

Când a ieșit prima oală, aburul a năvălit din ea într-un nor gros, iar mirosul de carne gătită încet și de varză s-a întins peste toată poiana. Polly nu a rămas la masă, dar l-a privit pe bucătar ducând-o cu mândrie, ca și cum el, și nu muntele, ar fi făcut toată treaba.