Ultimele două grădini din Europa

Pe un deal verde deasupra coastei de nord, rânduri de tufe de ceai tunse coborau spre mare în dungi lungi și ordonate, aproape ca trase cu rigla. Polly s-a așezat pe un zid scund de piatră, la marginea plantației, și a privit unul dintre singurele două locuri rămase pe tot continentul european unde ceaiul se mai cultivă comercial, și singurul deschis vizitatorilor.

Plantația a început în anul o mie opt sute optzeci și trei, după ce o boală a distrus portocalii care fuseseră până atunci principalul export al insulei. Căutând altceva care să crească în solul vulcanic, un cultivator local a adus tufe de ceai împreună cu utilaje englezești făcute să le prelucreze, iar amândouă au rămas în folosință aproape neîntreruptă de atunci, ceea ce face din acest loc cea mai veche plantație de ceai încă în funcțiune din Europa, cu mult înaintea oricărei alteia.

În clădirea joasă a fabricii, mașini de fier vechi de peste o sută de ani rulează, sortează și usucă frunzele aproape la fel ca atunci când au sosit prima dată cu vaporul. Muncitorii culeg și acum cu mâna lăstarii cei mai noi, de-a lungul teraselor, fiindcă frunzele fragede din vârf dau cel mai bun ceai, iar nimic de aici nu este stropit cu pesticide sau erbicide, o regulă pe care cultivatorii o țin de la bun început.

Polly a mers de-a lungul unei terase calde, atingând rânduri de frunze verzi și lucioase care miroseau vag a iarbă și a ploaie. Undeva mai jos pe pantă, cinci generații de cultivatori păstraseră acest deal exact așa cum trebuia să fie, o recoltă atentă pe rând.