Nouă insule, trei plăci

Polly a coborât în zbor jos deasupra unei coaste de rocă vulcanică neagră, unde câmpurile verzi ajungeau până chiar la marginea falezei, iar ceața aluneca încet peste dealurile rotunjite din interiorul insulei. Aceasta era São Miguel, cea mai mare dintre cele nouă insule care alcătuiesc arhipelagul Azore, singură în mijlocul Atlanticului de Nord. Aerul sărat se amesteca cu mirosul de pământ ud și de iarbă proaspăt tăiată, iar undeva mai jos un cocoș cânta la o fermă pe care ea încă nu o vedea.

Întreaga insulă există din cauza unei falii aflate adânc sub fundul oceanului, un loc în care trei dintre marile plăci care poartă continentele se freacă încet una de alta. America de Nord trage într-o direcție, Europa în alta, iar Africa apasă dinspre sud, și acolo unde se întâlnesc cele trei margini, căldura și presiunea își găsesc drum în sus prin crăpăturile scoarței. Fiecare insulă din acest lanț a fost construită la fel, o erupție pe rând, din nimic altceva decât foc și rocă răcită.

Aproape fiecare câmp de pe São Miguel este mărginit de un gard viu de hortensii, albastre și violete și uneori de un roz stins, plantate atât de des încât par pictate pe peisaj. Fermierii au adus plantele din Asia în secolul al nouăsprezecelea doar ca să marcheze hotarele dintre pășuni, fără să bănuiască vreodată că vor deveni semnul distinctiv al insulei. Solul vulcanic, bogat în minerale, le face petalele mai intens albastre decât aproape oriunde altundeva în lume.

Mai spre interior, dealurile verzi se ridicau și se strângeau în jurul unor bazine largi și tăcute, în care Polly nu putea privi de pe coastă. Aburul se ridica slab de undeva dintre ele, fire albe și subțiri pe cerul cenușiu, iar ea și-a întors zborul spre înălțimi ca să vadă ce îl produce.