Orzul de nouăzeci de zile

Barul din Kirkwall avea cinci mese și un foc, iar ușa dădea direct într-o stradă de piatră cenușie, cu catedrala în capul ei. Polly a luat masa cea mai apropiată de căldură, fiindcă după o zi pe apă nu există altă masă. „Îmi puteți aduce meniul?”, a întrebat ea și a primit o listă cu mai puține feluri decât se aștepta și cu mai multe de prin partea locului.

„Îmi puteți recomanda un fel bun?” Proprietara era un stârc, adică o pasăre făcută să stea în spatele unei tejghele, și a recomandat turta fără nicio ezitare. Bere, scris la fel ca băutura, dar fiind cu totul altceva, este un orz cultivat aici de secole, un soi cu șase rânduri de boabe, numit uneori orzul de nouăzeci de zile fiindcă se coace destul de repede cât să încapă într-o vară nordică. Măcinat, orzul bere dă o turtă plată și închisă la culoare, care are gustul câmpului din care a ieșit.

„Aveți opțiuni vegetariene?”, a întrebat Polly, iar stârcul a arătat înapoi spre același rând de pe listă. Turtă, unt și crowdie, brânza proaspătă și moale pe care fermele au făcut-o dintotdeauna. Același orz are o a doua viață la celălalt capăt al orașului, la distileria de sub turn, care lucrează din anul o mie șapte sute nouăzeci și opt, unde într-o dimineață potrivită toată strada miroase a malț cald.

„Ne puteți aduce nota, vă rog?”, a spus Polly când farfuria a rămas goală, iar stârcul și-a luat timpul ei ca să o aducă, ceea ce este un compliment. Afară, vântul scăzuse până la nivelul pe care insulele îl consideră liniște. Polly a urcat strada cenușie pe lângă gresia roșie a catedralei, cu gustul unei clime aspre în cerul gurii.