Scaunul de lângă foc

Pensiunea stătea deasupra portului, cu ușa pe partea adăpostită, care pe aceste insule este partea unde îți pui ușa. O ținea o oaie de North Ronaldsay, una dintre oile de țărm care trăiesc din alge la capătul de nord al arhipelagului. Polly stătea în hol, cu ploaia șiroind de pe ea. „Aveți camere libere?”

Erau camere. De obicei sunt, în septembrie. Polly a spus: „Aș dori o cameră liniștită, vă rog.” Oaia a făcut o pauză suficient de lungă cât să fie politicoasă. Camerele din spate dau spre curte, cele din față dau spre apă, iar vântul le găsește pe amândouă. Nicăieri aici nu este liniște în felul în care înțelege un vizitator. Ce oferă insulele în schimb este un vânt atât de constant încât după două nopți nu îl mai auzi.

„Mă puteți ajuta cu bagajele, vă rog?” Oaia a dus ea însăși valiza sus și a pus-o lângă un scaun de lângă foc, iar scaunul a fost motivul pentru care Polly s-a oprit din vorbit. Scheletul lui era din lemn adus de mare, fiindcă aici nu crește niciun copac și fiecare scândură din casele vechi a venit cu fluxul. Spătarul era din paie de ovăz, răsucite și cusute într-o glugă care se curbează înainte, peste umeri. Un tâmplar din Kirkwall pe nume David Kirkness a transformat acest obicei de la fermă într-un model standard, la mijlocul secolului al nouăsprezecelea.

„La ce oră este check-out-ul?”, a întrebat Polly, fiindcă aici feribotul decide totul. Apoi s-a așezat în scaun. Gluga de paie tăia curentul de la ușă, focul își vedea mai departe de treaba focurilor, iar pentru prima dată de la coborârea din barcă se auzea respirând.