Sosește barca

Barca de dimineață a trecut pe lângă un promontoriu jos și a acostat la Stromness, unde casele stau cu spatele la apă și cu frontoanele întoarse spre vânt. Polly a pășit pe lespezile ude și a înțeles imediat vântul. Nu era o rafală. Era o stare de fapt. Un câine ciobănesc collie stătea la capătul digului și se uita la parâme. Polly s-a dus la el. „Îmi puteți arăta drumul?”

El a întrebat-o unde voia să ajungă, iar ea a recunoscut că încă nu știa. Aici este un răspuns rezonabil. Insulele sunt aproape șaptezeci, cam douăzeci dintre ele locuite, și niciuna nu se află departe de țărm. Nu există pădure, nici perdea de protecție, nimic mai înalt decât hornul unei ferme. „Îmi puteți spune de unde pot lua autobuzul?”, a întrebat ea, iar el a înclinat capul spre un adăpost din capul pantei.

Apoi a făcut greșeala unei păsări care și-a petrecut o vară prin orașe. „Cât durează să merg pe jos până în centrul orașului?” Collie-ul s-a uitat de-a lungul singurei străzi pavate cu lespezi care traversează orașul de la un capăt la altul, pe alocuri atât de îngustă încât o mașină trebuie să-și strângă oglinzile. Unsprezece minute, a spus el, dacă te oprești să te uiți în vitrine.

„Îmi puteți spune dacă sunt evenimente interesante astăzi?” A luat întrebarea în serios. Orarul feribotului este ziarul local, a spus el, și tot restul sosește odată cu el. Mai târziu în cursul săptămânii pleca o barcă spre stâncile focilor. Exista o capelă construită de prizonieri. Exista un sat care zăcuse sub o dună de nisip timp de patru mii de ani, până când o furtună a luat duna.