Ceața se închide în urma ei

În ultima ei după-amiază, Polly a urcat încă o dată sus deasupra coastei, peste terasele de ceai, peste craterul cu cele două lacuri și peste pădurea tăcută în care priolo încă strigă din adâncul dafinilor. De acolo de sus, insula arăta exact ca ceea ce este: un lanț lung de vulcani bătrâni, încă vag calzi, care se răcesc încet, prefăcându-se în verde.

Bărcile de pescuit se întorceau în port dedesubt, forme mici și albe care trăgeau dâre subțiri pe o mare ce se întuneca, iar luminile se aprindeau una câte una pe drumul de coastă. Mirosul de fum de lemn urca de undeva de lângă țărm și se amesteca cu ultimul aer sărat.

Un banc de ceață a venit dinspre ocean, așa cum făcuse toată săptămâna, alunecând întâi peste crater, apoi peste câmpurile de ceai, apoi peste portul însuși, împăturind toată insula și ascunzând-o sub ea. Polly o mai văzuse făcând asta, răbdătoare și fără grabă, ca și cum insula ar fi preferat să dispară încet, nu dintr-odată.

S-a întors spre largul apei cât ultima lumină încă se ținea la orizont, lăsând în urmă o insulă care își gătește și acum cina sub pământ, își crește ceaiul frunză cu frunză și, undeva adânc într-o pădure bătrână, ține în siguranță o pasăre mică și cenușie.