Pasărea dată pierdută de două ori

Adânc în estul insulei, Polly a urmat linia copacilor până într-o pădure care nu semăna cu nimic de pe coastă: dafini bătrâni și încâlciți, îmbrăcați în mușchi, cu coroana atât de deasă încât aproape nicio rază de soare nu ajungea la pământ. Această pădure rece și umedă din jurul vârfului Pico da Vara este ultima fortăreață a unei păsări mici, cenușii cu roz, care nu se găsește nicăieri altundeva pe planetă, priolo, iar Polly venise să vadă dacă poate găsi una.

Pasărea a fost cât pe ce să dispară de două ori. Observațiile au încetat complet în anul o mie nouă sute treizeci și doi, iar timp de peste treizeci de ani aproape toată lumea a crezut că s-a pierdut pentru totdeauna, până când o mică populație a fost redescoperită în anul o mie nouă sute șaizeci și șapte, ascunsă exact într-o astfel de pădure. Chiar și după aceea, agricultura și copacii străini cu creștere rapidă i-au tot micșorat casa, până când au mai rămas mai puțin de o sută de perechi clocitoare, ceea ce o face, după majoritatea estimărilor, a doua cea mai rară pasăre cântătoare din Europa.

Pe priolo l-a salvat o muncă răbdătoare și lipsită de strălucire. Voluntari și oameni de știință au petrecut zeci de ani scoțând copacii străini și replantând dafinul autohton, cel care crește încet și de care pasărea chiar depinde pentru hrană și adăpost. Polly a văzut două dintre ele ridicându-se de pe o creangă joasă, o pată moale de roz pe verdele întunecat, chemându-se una pe alta în note scurte și joase, înainte să dispară iar în frunziș.

A așteptat multă vreme în liniște, sperând să le mai vadă o dată, dar pădurea s-a închis la loc peste păsări, de parcă ele nu ar fi fost niciodată acolo. I s-a părut un schimb drept, s-a gândit Polly: puțină tăcere, în schimbul unei specii care încă rezistă.