Apă dulce la poalele falezei

Ultima porțiune a scării e altfel. Stânca nu mai e uscată. Devine mai întunecată și mai rece sub picioarele ei, miroase a piatră udă, iar lumina care urcă de pe apă aruncă linii mișcătoare pe tavanul unei peșteri joase, jos de tot.

The last stretch of the staircase is different. The rock stops being dry. It goes darker and cooler under her feet, and there is a smell of wet stone, and the light coming up off the water throws moving lines across the ceiling of a low cave at the bottom.

Și acolo, la nivelul mării, cu apa sărată la câțiva pași, din stâncă izvorăște apă dulce. Polly își apropie ciocul de ea. E rece și dulce și cu totul nelalocul ei, și e motivul a tot ce se află deasupra.

And there, at the level of the sea, with salt water a few steps away, fresh water is coming out of the rock. Polly puts her beak to it. It is cold and it is sweet and it is entirely wrong, and it is the reason for everything above her.

Iată cum funcționează. Pământul de pe faleză e calcar, iar ploaia nu se scurge de pe calcar așa cum se scurge de pe alte roci. Se infiltrează. Își găsește crăpături, le lărgește și coboară prin interiorul pietrei, iar pentru că apa dulce e mai ușoară decât apa de mare, poate ajunge până la baza falezei și sosi tot dulce, chiar la linia apei, înainte ca marea să apuce să se amestece cu ea.

It works like this. The land on top of the cliff is limestone, and rain does not run off limestone the way it runs off other rock. It sinks. It finds cracks and widens them and travels down through the inside of the stone, and because fresh water is lighter than sea water it can come all the way to the bottom of the cliff and arrive still fresh, right at the water line, before the sea gets a chance to mix with it.

Așa că acum scara are sens. Nu soldați, și nu o singură noapte. Călugări, cel mai probabil, tăind cu răbdare în jos, ani la rând, spre un izvor despre care știau că e acolo, pentru că un oraș de pe vârful unei faleze poate avea ziduri și turnuri și o priveliște peste toată strâmtoarea, și totuși poate pierde totul din lipsa unei înghițituri de apă.

So now the staircase makes sense. Not soldiers, and not one night. Monks, most likely, cutting patiently downward over years toward a spring they knew was there, because a town on top of a cliff can have walls and towers and a view over the whole strait and still lose everything for the want of a drink of water.