Polly Orders a Coffee

The rain decided for Polly. It started halfway across the square, and the nearest door was a corner cafe with fogged windows and a striped awning dripping in slow drops. "Hello, good afternoon!" A badger in a bow tie looked up from the coffee machine as if visitors on rainy days were his favorite kind.

Ploaia a hotărât în locul lui Polly. A început pe la mijlocul pieței, iar cea mai apropiată ușă era a unei cafenele de colț, cu geamuri aburite și o copertină în dungi din care picura rar. „Bună ziua!” Un bursuc cu papion a ridicat privirea de la espressor, ca și cum musafirii din zilele ploioase ar fi fost preferații lui.

"A coffee with milk, please. Not too hot, if possible." The badger nodded like someone taking the request very seriously, then slid a glass case forward without a word. Inside, golden and sugared, waited the famous ones. "Do you have churros? Everyone talks about them." He pretended to be offended that the question was even necessary. "For here, please. I want to sit by the window for a while."

„O cafea cu lapte, vă rog. Nu prea fierbinte, dacă se poate.” Bursucul a dat din cap ca cineva care ia comanda foarte în serios, apoi a împins în față o vitrină de sticlă, fără un cuvânt. Înăuntru, aurii și pudrați cu zahăr, așteptau cei faimoși. „Aveți churros? Toată lumea vorbește despre ei.” S-a prefăcut jignit că întrebarea a fost măcar necesară. „Aici, vă rog. Vreau să stau puțin lângă fereastră.”

The window seat came with the sound of rain and a view of umbrellas hurrying past. Polly dipped, tasted, and understood the entire neighborhood a little better. "The check, please. How much do I owe you?" The number was small; the discovery was not. "How delicious! I am definitely coming back tomorrow." The badger just polished a cup and smiled, because he had heard that before, and it was always true.

Locul de la fereastră venea la pachet cu sunetul ploii și cu un defileu de umbrele grăbite. Polly a înmuiat, a gustat și a înțeles tot cartierul puțin mai bine. „Nota, vă rog. Cât vă datorez?” Numărul era mic; descoperirea, nu. „Ce delicios! Mâine vin sigur din nou.” Bursucul a șters doar o ceașcă și a zâmbit, pentru că mai auzise asta și de fiecare dată fusese adevărat.